Sau nu. Pentru ca exista oameni pentru care autismul nici nu trebuie sa existe. Azi am vazut aici pe blog o doamna foarte suparata ca baiatul meu s-a jucat cu telefonul învatatoarei în grupa mijlocie. Invatatoare care i-a dat singura telefonul ei atunci când copilul îsi termina fisa prea repede. Nimeni nu s-a plâns de asta: nici copilul, nici invatatoarea, nici colegii lui, nici parintii lor. Doar doamna noastra, saraca, a strigat "discriminaaaaare!" :-)) La revedere, duamna! Am auzit ca în Elvetia sunt prea multi autisti în scoli (se plângea o tanti pe un forum ) si ca programa merge cam greu din cauza lor si nu se face performanta. Of, e tare greu si in Elvetia! :P
In Franta e si mai greu. Nu o spun doar eu, o spun mii de parinti, majoritatea francezi, nascuti aici. Dar probabil ca nici ei nu-s integrati în tara lor, iar copiii lor nici atât. sansa a facut sa nu fiu o panseluta si sa ma implic activ pentru a face tara in care traiesc sa evolueze si sa faca economii renuntând la institutionalizarea fortata si timpurie a mii de copii care vor costa mult mai putin pentru societate daca sunt educati sa se descurce in lumea neurotipicilor.
Azi am ascultat de vreo 5 ori aceasta emisione, Hugo Horiot e un actor de teatru care a reusit sa se autodepaseasca si sa devina aproape indetectabil, fiind Asperger. Toate astea dupa multa munca si prin dragostea mamei lui. Discusrul lui este unul angajat si acuzator la adresa unei Frante care astazi condamna copiii cu autism la excludere si dependenta.
Hugo Horiot : "L'institution tue les enfants autistes" - Vidéo Dailymotion#.UVrUSheeOSo
Sâmbata am participat la Paris la Marsul Sperantei. Din cauza unei rivalitati între asociatii, doar vreo 300 de persoane s-au mobilizat, însa ambianta a fost extraordinara, ca în fiecare an.
